De câteva zile, o parte din societatea românească pare să fi descoperit, brusc, „decăderea generației tinere” în fața unei scene de festival. Beach, Please! – cel mai mare eveniment muzică urbană din România – a devenit ținta predilectă a criticii moralizatoare: „golani drogați”, „muzică de nesimțiți”, „vulgaritate pe bani publici” sau „o generație pierdută” sunt doar câteva dintre etichetele care circulă febril în presă și pe rețelele sociale. Dar să ne oprim o clipă. Să respirăm. Și să ne amintim de unde venim. Cei care azi se declară oripilați de versurile de la Beach Please sunt adesea aceiași care, în anii ’70–’80, ascultau bancuri deocheate pe casete pe sub mână, râdeau sub pătură cu lumina stinsă (nu din pudoare, ci pentru că se lua curentul) și ascultau Pink Floyd, Rolling Stones sau Queen pe aparate Gloria sau Selena, în surdină, de teamă să nu audă vecinii. Nu aveam înjurături în muzica mainstream pentru că nu aveam voie, nu pentru că eram mai decenți. Cenzura comunistă filtra tot – radio, TV, discuri, concerte. Dar în underground, în glume, în muzica piratată pe benzi și în ce ascultam la Europa Liberă sau în cluburi studențești, libertatea de exprimare nu lipsea. Doar era interzisă.