A fost o înmormântare pregătită timp de doi ani. Defunctul zăcea într-o morgă din Greater Accra, Ghana, așteptând în letargie glacială în timp ce se făceau planurile pentru ultima lui călătorie. Trebuiau găsite fonduri, construit un sicriu, organizată o procesiune, respectate ritualuri, multe dintre acestea fiind învăluite în secret. Totul trebuia să fie perfect. La urma urmei, bărbatul, Nii Agbetekor, fusese liderul militar tradițional suprem al orașului Nungua, scrie CNN în debutul unui amplu material dedicat obiceiului funeraliilor spectaculoase din țara africană. Un eveniment de o asemenea amploare nu mai avusese loc de peste 20 de ani, potrivit elvețiencei Regula Tschumi, antropolog și istoric, care se afla acolo pentru a documenta totul. Când a sosit ziua, în noiembrie 2024, nu totul a decurs conform planului, își amintește ea. Jilțul în formă de leu – un scaun elaborat care era folosit pentru a-l transporta pe Nii Agbetekor în timpul ceremoniilor tradiționale – a luat foc, arzând cea mai mare parte a coamei sale roz. S-a găsit o panglică pentru a acoperi cea mai mare parte a pagubelor, iar procesiunea a continuat. În rest, funeraliile s-au desfășurat fără probleme. Cei cinci șefi militari ai clanului Amanfa, toți în viață, au urmat defunctul în propriile lor palanchine – o broască țestoasă, un ardei iute, un cocoș și un pește de noroi, iar într-o palmă, succesorul șefului decedat – în timp ce bărbații în uniforme tradiționale și alți săteni se înghesuiau pe străzi. Tschumi, antropolog, auzise de eveniment cu luni în avans. Ce nu știa până la sosire era că propria ei cercetare ajutase la planificarea zilei. Nu toate riturile sunt ușor de reținut, iar organizatorii studiaseră cu atenție o carte scrisă de ea despre ultima trecere în neființă a unui lider suprem. Folosind acele informații și fotografiile pe care ea le procurase, au reușit să reînnoiască tradițiile. Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media Nu este prima dată când Tschumi se află în această situație. Cele peste 20 de ani în care a documentat tradițiile funerare unice ale populației Ga din sud-estul Ghanei au dus la obținerea unui doctorat pe această temă, la publicarea mai multor volume academice și, acum, la apariția unui album foto revelator, intitulat „Buried in Style: Artistic Coffins and Funerary Culture in Ghana” (Înmormântat cu stil: sicrie artistice și cultura funerară în Ghana). Cartea lui Tschumi conține fotografii din perioada 2004-2024, realizate în mare parte cu membrii populației Ga din Greater Accra, dar și cu membrii populațiilor Fante, Ewe și Asante din regiunile vecine Central, Eastern și Volta. Ea le grupează în secțiuni care acoperă funeraliile creștine și tradiționale, apariția dansatorilor de sicrie în Ghana, tradiția „expunerii” și un index al sicrielor figurative personalizate realizate de meșteri locali. Aceste sicrie au apărut la mijlocul secolului al XX-lea și au fost inițial derivate din palanchinele tradiționale decorative, a spus Tschumi. În ultimii ani, acestea au captivat imaginația internetului datorită designului lor extravagant și intenției lor literale. De exemplu, un fotbalist care visa să se mute în Statele Unite a fost îngropat în 2022 într-un sicriu în formă de gheată de fotbal, pictat cu steagul american. Sau o moașă îngropată în 2011 într-un sicriu în formă de femeie în travaliu. Sau un preot tradițional îngropat într-un ceainic albastru gigant în 2009 – o referință la cel pe care îl folosea în ritualuri. Interesant este că nu defunctul, ci familia lui decide designul, a declarat Tschumi pentru CNN. „Familia vine la (fabricantul de sicrie)”, a spus ea. „Uneori artistul are o idee, alteori familia, alteori aduc o fotografie.” Realizarea unui sicriu durează de obicei între cinci și zece zile, iar până de curând tâmplarii lucrau exclusiv manual, a explicat ea. „Nu sunt foarte scumpe” după standardele occidentale, a spus Tschumi. „De aceea (producătorilor de sicrie) le place să facă afaceri în străinătate”, a adăugat ea; „să vândă un sicriu unui muzeu (sau) unei galerii este o afacere mai profitabilă”. Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media Documentarea sicrielor este o muncă grea. Adesea, ea trebuie să stea cu ochii pe ateliere ore în șir, deoarece, odată terminate, sicriele sunt luate repede de rude. Cu toate acestea, nu este nici pe departe la fel de greu ca accesul la unele înmormântări. „Ga nu sunt foarte deschiși față de străini”, a spus Tschumi, care a petrecut ani de zile câștigând încrederea demnitarilor satului, a preoților și a persoanelor respectate din domeniul funerar. Există motive întemeiate pentru care Ga sunt atât de precauți. După cum se menționează în carte, multe practici funerare tradiționale au fost interzise în perioada colonială britanică, ceea ce a dus la ascunderea și mai profundă a unor rituri deja secrete. Una dintre acestea era practica de a îngropa morții sub podelele caselor, a spus Tschumi, pentru ca spiritul defunctului să poată găsi ușor drumul înapoi spre casa familiei. Când guvernul colonial i-a obligat pe membrii tribului Ga să folosească cimitirele, a pus în pericol această călătorie spirituală. Cu toate acestea, antropologul a aflat că practica continuă în unele zone. Alte elemente ale funeraliilor tradiționale au scăpat până acum aparatului ei foto. „În cazul șefilor și preoților, încă nu știm unde sunt îngropați”, a spus Tschumi, explicând că șefii sunt adesea îngropați noaptea, departe de privirile curioase, iar funeraliile au loc mai târziu, cu un sicriu gol sau un palanchin. Dar, în cea mai mare parte, cercetătoarea a obținut un grad incredibil de acces. O figură cheie în povestea ei este Benjamin Aidoo, inițiatorul acum celebrelor „dansatori cu sicrie”, care i-a deschis ușile încă de la prima lor întâlnire, la începutul anilor 2010. Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media Aidoo a intrat în industria funerară ca ucenic, lucrând vinerea și sâmbăta în timp ce era încă la liceu pentru a-și întreține familia, a povestit el pentru CNN la telefon. „Mergând solemn, vedeai oameni plângând, oameni în doliu, și asta m-a impresionat”, a spus el. „M-am întrebat: de ce jelim? Trebuie să-i sărbătorim pe cei morți.” Realizarea lui avea să-și găsească o cale de exprimare ani mai târziu, ca antreprenor de pompe funebre, conducând propria companie, Nana Otafrija Pallbearing and Waiting Services. Într-o zi, în jurul anului 2012, aștepta în timp ce purta un sicriu. În fundal se auzeau tobe tradiționale. „Am decis să încep să mă mișc stânga, dreapta, stânga, dreapta. Oamenii au încetat să mai plângă, apoi au început să ne aclame și să arunce bani”, își amintește el. „Mi-am spus: «Wow, dacă pot face asta și oamenii nu mai plâng, de ce să nu devin profesionist?»” A început să-și antreneze purtătorii de sicriu în coregrafie, a cumpărat costume asortate și a călătorit prin țară pentru a participa la înmormântări. Afacerea a explodat înainte de Covid, spune Aidoo, când videoclipurile cu dansatorii săi au devenit virale pe internet și a angajat aproximativ 100 de persoane (numărul este mai mic acum, notează el). Astăzi, coregrafiile și costumele sunt adesea personalizate, iar dansatorii de sicriu ai lui Aidoo sunt foarte căutați. Compania a inspirat și imitatori, care nu toți sunt la fel de pricepuți sau bine pregătiți, observă Tschumi. Recent, purtătorii de sicriu ai unei astfel de companii au scăpat un sicriu în timpul unui spectacol, iar academicianul a spus că Aidoo se temea că acest incident îi va afecta afacerea. „Ca profesionist, dacă un sicriu cade, este sfârșitul carierei tale”, a spus el. „Nu erau oamenii mei, dar a fost foarte grav.” Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media Tschumi îl numește pe Aidoo „unul dintre cei mai buni prieteni ai mei”, iar această prietenie i-a permis să fie martoră la o parte din ritualurile funerare desfășurate strict în spatele ușilor închise. Tradiția de a expune defunctul înainte de înmormântare nu este deloc unică, dar anumite comunități din Ghana duc această practică la un alt nivel. În unele dintre cele mai revelatoare fotografii ale sale, Tschumi documentează veghea funerară fastuoasă și extravagantă cunoscută sub numele de „laying out”. „Laying out” are loc de obicei în noaptea dinaintea înmormântării și implică adunarea familiei și a prietenilor în corturi mari, acoperite cu draperii, pentru a-și prezenta omagiile și a interacționa cu defunctul. „Totul trebuie să arate ca în realitate”, a spus Aidoo. „Trebuie să le deschizi ochii pentru a te asigura că totul este clar pentru ca oamenii să poată vedea... Trebuie să le umpli obrajii cu vată folosind instrumente chirurgicale.” Corpul este adesea așezat în poziție șezândă sau în picioare pentru a întâmpina oaspeții și este îmbrăcat și accesorizat în moduri care fac referire la viața pe care a trăit-o. Pe parcursul nopții, defunctul este uneori „repoziționat” de către antreprenorii de pompe funebre, fără ca cei îndoliați să vadă. „Majoritatea antreprenorilor de pompe funebre nu fac asta – nu știu cum”, a spus Tschumi, deși Aidoo este unul dintre cei care pot. „Sunt rigizi, așa că este nevoie de forță. Uneori lucrează trei sau patru persoane la un cadavru.” Cea mai elaborată expunere la care a asistat Tschumi a fost cea a unei preotese din Regiunea Centrală, în 2017. Preoteasa a început așezată în palanchinul ei, care atârna de tavan, înainte de a fi repoziționată „de trei sau patru ori” și de a i se schimba ținuta. La ultima schimbare, a fost acoperită cu pastă albă pentru a o proteja de rău și aranjată ca în ziua în care a fost instalată ca preoteasă, într-o cameră care era o recreere a altarului ei. Așezarea nu este rezervată doar demnitarilor și ocaziilor solemne. Cartea lui Tschumi documentează ceremonii pentru un pescar și un lucrător rutier. Cercetătoarea a povestit despre o veghe din 2022, în care defunctul, cu o bere în mână, se ocupa de propriul grătar aprins. „Am pus cârnați pe grătar. Era ca o petrecere, iar el era acolo, printre oameni”, își amintește ea. În călătoriile sale, a fost intrigată să vadă apariția unor noi tradiții în alte părți ale țării. Tschumi își amintește că a aflat că cartea sa din 2011, „Concealed Art History, Transformation and Use of the Figurative Palanquins and Coffins of the Ga in Ghana” (Istoria ascunsă a artei, transformarea și utilizarea palanchinelor și sicrielor figurative ale poporului Ga din Ghana), a fost arătată de către producătorii de sicrie șefilor din regiunea centrală, la vest de zona în care trăiește poporul Ga, în Greater Accra. Șefii, care nu folosiseră până atunci palanchine, au început să le ceară și ei, a spus ea. „Este interesant să vezi cum munca unui cercetător poate influența tradiția dintr-un loc.”