În emisiunea Interviul Zilei cu Doru Dima, profesorul Ion Negrilă lansează un avertisment dur: relația părinte–profesor s-a transformat adesea într-un conflict deschis, iar acest război educațional are victime – în copil și în școală. Negrilă atrage atenția că, în loc să fie un partener în formarea copilului, părintele devine adversar: „Nu mai vine părintele la școală să ajute. Vine să se certe, să acuze, să facă scandal. Copilul asistă la tot și învață că profesorul e inamic” (Ion Negrilă). În loc să asiste la ședințe constructive, părinții vin cu pretenții și acuzații, insinuând un sindrom al lor superiorități față de școală. Conform unui articol din Psychologies România, această atitudine reduce autoritatea cadrului didactic: „Această atitudine superioară… le strică imaginea acestora în fața copilului. El tinde să o copieze, pierzându-și încrederea și respectul față de deciziile pedagogului” (psychologies.ro). Rezultatul?… Ruptura dintre casă și școală subminează nu doar atmosfera clasei, ci însăși dezvoltarea copilului. Atunci când părintele se poziționează adversar, copilul rămâne fără repere clare de respect și responsabilitate, periclitând instruirea emoțională și comportamentală. Copiii au nevoie de un trio demn: școală–familie–comunitate. Studiile arată că implicarea constructivă a părinților crește performanța școlară. În schimb, transformarea școlii într-un tărâm de confruntări cauzează anxietate, declin școlar și: Mai multe analize scoțiene, avertizează: „În modul conflictual, părintele vine să se certe, iar profesorul ripostează. Fiecare își vede limitele și nimeni nu câștigă”. În alte cazuri, părinții hiperprotectivi, care „nu acceptă nicio limită”, preiau controlul și încurajează provocări discreționare la adresa școlii (dilemaveche.ro). Unii transformă școala în consumator de note, pierzând din vedere dezvoltarea copilului, după cum sugerează un profesor citat de 9am.ro. Școala și familia sunt parteneri. Educatorul nu trebuie subminat, ci sprijinit, iar părintele trebuie să ofere încredere și colaborare constantă. Atunci când părintele are o problemă, dialogul trebuie să fie calm, argumentat și orientat spre soluții, nu spre acuzații. Profesorul la rândul lui trebuie să asculte, dar și să explice planul educativ și raționamentele deciziilor luate . Clasele sunt pentru copii, nu pentru răfuieli. Părintele trebuie să îi transmită copiilor valori și să le ofere sprijin în relația cu școala. Profesorul trebuie să fie perceput ca referință, nu ca inamic. Prezența la ședințe, ajutorul practic, implicarea – acestea reprezintă instrumente eficiente de colaborare. Inițiative ca centre de implicare a părinților sau consilii școlare pot întări legătura părinte–școală.